Procrastination is a disease

Iulie 8, 2009 at 8:22 am (de zi cu zi, idei, vointa) (, , , , , )

Nu ştiu dacă există o traducere exactă pentru cuvîntul procrastination, dar o explicaţie edificatoare este aici.

O formulare românească e „a lăsa de pe o zi pe alta”. Mi se întâmplă de foarte multe ori şi am ajuns să consider că e o afecţiune, o boală. Se manifestă în multe direcţii şi mă deranjază chiar şi pe mine deşi aparent ar părea liniştitoare.

Când am de lucru ceva uşor, dar ştiu că am destul de mult timp la dispoziţie, amân până în ultimul moment posibil să mă apuc de  treabă. Când am ceva mai greu de lucru, mă apuc, dar nu pot să stau concentrat. Mai citesc o ştire, un ziar, un blog, o glumă, iau cât pot de multe pauze, lucrez intermitent, mă concentrez câteva minute, mă relaxez alte câteva.

Am încercat să fac întâi ce am de făcut, în timp util, eventual mai repede decât ar trebui, şi în restul timpului să ma relaxez şi să mă distrez. Tocmai pentru că nu am reuşit, spun că delăsarea e o boală. Pentru că e incontrolabilă. Ştiu că voinţa învinge orice, totuşi nu reuşesc să îmi impun regula „întâi munca, apoi distracţia.”

Cum să fac?

Anunțuri

Legătură permanentă 1 comentariu

Bătrânul care trece strada

Iulie 6, 2009 at 9:02 pm (de zi cu zi, vointa) (, , )

Are probabil peste 80 de ani. Îl văd în fiecare zi de la geamul biroului. Nu are baston, ci un întreg dispozitiv cu 4 picioare pe care se sprijină. Are trupul atât de slăbit încât picioarele nu îl mai duc. Dar, cu picioarele pe pământ și măinile pe micul sprijin de metal reușește să se deplaseze. Mă fascinează când văd răbdarea, liniștea, mulțumirea cu care străbate 30 de metri în 10 minute. Îl admir sincer pentru că sunt conștient că pentru el e un efort imens, dar pe care îl face totuși. Probabil se gândește că dacă ar sta imobilizat ar fi același lucru cu a fi mort. Dar el alege să se ridice, să meargă, să lupte. Ține de viață.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Mind over matter

Mai 25, 2009 at 3:09 pm (idei, vointa) (, , , )

De ce au americanii expresia asta? „Mind over matter” s-ar traduce: puterea minţii asupra materiei. Dar sunt 3 elemente, din descriere lipseste spiritul. Spiritul e deasupra minţii şi a materiei.

Mintea poate doar să înţeleagă cum funcţionează lumea (dar nici măcar asta în totalitate), şi pe baza acestei întelegeri să deformeze materia după cum doreşte. Cu mintea raţionezi pe baza unor premise pentru a atinge nişte scopuri. Premisele sunt stabilite de materie, scopurile sunt definite de spirit. Mintea e doar unealta, mijlocul prin care se atinge scopul.

Voinţa, dorinţele, idealurile, aspiraţiile nu sunt capacităţi metale, ci spirituale.
Tot ce se întâmplă în lumea umană e generat de spirit.

Legătură permanentă 1 comentariu

Secretul

Mai 25, 2009 at 2:37 pm (idei, vointa) (, )

Ai văzut filmul? Ai citit cartea?

Sunt slăbuţe, ambele.  Ceea ce spun însă e perfect adevărat.
Ne transmit că de fapt oamenii creează lumea, prin rezonanţă, lucrurile la care ne gândim se materializează, indiferent ce ar fi: dacă ne gândim la dezastre, or să se petreacă în jurul nostru; dacă ne gândim cât de bine o să ne fie în curând, şi asta o să se îndeplinească. Singurul lucru care contează e convingerea noastră. Eu îi zic voinţă. Nu contează modul în care finalul se petrece, contează că da, se petrece. În postul anterior ziceam despre cum s-a întâmplat la mine, în legătură cu slujba. Nu e singurul domeniu în care funcţionează.

Când îţi doreşti ceva e suficient să fi convins că vei obţine acel lucru, indiferent de calea pe care o apuci, va fi exact cum îţi doreşti. Oamenii în general se concentrează pe mijloace: ca să îmi ating obiectivul, trebuie sa fac următoarele: şi urmează o listă; apoi se apucă de îndeplinit fiecare din obiective, le îndeplinesc, şi totuşi, finalul nu e cel aşteptat. Pentru că uită de final, se concentrează prea mult pe paşii intermediari. Dacă în schimb te concentrezi doar pe scopul final şi niciodată nu uiţi ce doreşti de fapt să obţii, nu contează atât de mult restul, o să fi satisfăcut.

Asta e viziunea mea pentru „mind over matter”, spiritul e deasupra materiei.

Hmm, dacă mă uit puţin retrospectiv, îmi dau seama că nici eu n-am exprimat prea bine ceea ce vroiam. Mi se pare atât de simplu principiul dar totuşi văd că e destul de greu de exprimat. Poate reuşesc într-o propoziţie scurtă: „când îţi doreşti ceva, cu cât eşti mai convins că o să obţii acel ceva cu atât cresc şansele să fie aşa”.

Doar că e mai general puţin: dacă tu vrei ca ceva să nu se întâmple, la fel, cu cât te gândeşti mai mult la acel lucru, cu atât cresc şansele să se întâmple, chiar dacă tu nu vrei. Gândul precede materia, gândul generează.

Dacă tu crezi că o să obţii ceva sau crezi că nu o să poţi, ai dreptate în ambele cazuri.

Legătură permanentă 1 comentariu

Care e planul?

Mai 25, 2009 at 11:41 am (idei, personal, vointa) (, , , , , , , , , )

Eram în primul semestru al anului 4 de facultate când am fost întrebat: ce vrei să faci în continuare?

Simplu: pe la începutul anuluii viitor vreau să găsesc ceva de lucru temporar, ca nu am bani deloc, ceva sa nu fie nici rău, dar nici prea bine, şi după ce termin facultatea găsesc un job real.
Absolut total din senin, fără ca au să caut deloc, la sfârşitul lunii ianuarie un prieten trimite un mass-mess: cine e interesat de un post de grafician, să dea un semn. În 1 februarie eram angajat.
Am terminat cu licenţa în iulie, în august am căutat de lucru şi am şi găsit. Şi m-am gândit aşa: aici stau ceva mai bine de un an, un an si jumătate poate, apoi vreau să plec din ţară, să fac ceva experienţă de lucru internaţională. Evident că n-am căutat dar clar vroiam. Şi hop, se iscă o oportunitate chiar în firma în care lucram. Am fost primul pe lista de plecare. După întoarcere a fost situaţia de aşa natură încât a trebuit să rămân în ţară, deşi aş fi vrut să plec. Am zis în gândul meu, clar, trebuie să lucrez la altă firmă. Din nou nu am căutat, dar la mai puţin de o lună primesc un telefon, că mi-a fost găsit cv-ul pe un site de recrutări, să merg la interviu.

Sunt vreo 9 luni de când sunt angajat aici şi începe să mă îngrijoreze situaţia în care mă aflu: nu am nici un plan, ce urmează să fac în continuare? Dacă nu ştiu, cum pot să fac ceva? Dacă nu ştiu unde vreau să ajung, de unde ştiu încotro să mă îndrept?
Mă loveşte un gând: oare e cazul să schimb domeniul? Să renunţ la slujba de programator pentru a porni pe un nou drum? Oare e deja timpul să mă orientez spre un post de vânzări?

Ştiu că la un moment dat asta o să fie direcţia, că o să fac vânzări, apoi consultanţă şi într-un final profesor universitar, dar, oare e deja timpul să mă îndrept spre vânzări? Mă gândeam că mult mai încolo în timp. Dacă ar fi să împart viaţa mea în bucăţi de timp, oare cât aş aloca pentru a fi programator? Când vreau să mă apuc de altceva?

Dacă vreau să fie în curând trebuie să mă străduiesc serios. Ştiu că o să implice efort imens nu doar din punct de vedere teoretic, pentru că am foarte-foarte mult de citit şi de experimentat. Efortul cel mai mare o să fie cel intern, pentru că momentan nu am personalitatea orientată în direcţia aceea, nu sunt deshis către oameni, către discuţii, către negociere. Acum dacă discut cu cineva o chestiune, fie e aşa, fie invers, fără prea multe nuanţe. În vânzări nu exista decât nuanţe, nimic nu e precis, nimic nu e stabil. E cu totul altă lume. O să renunţ la statul în faţa monitorului de calculator pentru agitaţia din mediul de afaceri.

Ştiu că asta vreau să fac, întrebarea e când?

Legătură permanentă 1 comentariu

Fă ceva!

Aprilie 2, 2009 at 1:02 pm (idei, vointa) (, , , , )

1) Cei care muncesc

Aici se încadrează majoritatea oamenilor. Ca să ai ceva trebuie să munceşti, ca să obţii o recompensă, pe care o poţi folosi cum doreşti. Pentru generalizare, o să îi numesc: cei care „fac ceva”. Indiferent în ce domeniu, indiferent de calificare, capacitate sau interes. Prestează o activitate.

2) Cei care au idei

Sunt mulţi care se cred superiori primilor pentru că au câte o idee de afacere care e posibil să fie chiar bună. Se cred mai buni, mai capabili, munca e doar pentru cei „pe care nu îi duce capul”. Dar, momentan, nu au fonduri să investească în ideea lor şi de aceea sunt tot în prima categorie, practic. Diferenţa e doar la nivel conceptual, primii nefiind interesaţi, fiind mulţumiţi de condiţia lor, iar aceştia caută mereu, vor mai mult. Dar nu fac.

3) Cei care au idei şi muncesc pentru ele

Da, nu ajunge să ai o idee. Trebuie să şi faci ceva. Trebuie să faci să se întâmple. Trebuie să munceşti. O idee nefolosită, neimplementată, valorează exact zero. Vrei ceva? Trebuie să munceşti.
Mulţi zic „am o idee, imediat ce mă apuc, o să fiu bogat”. Ei bine, apucă-te! O să vezi că nu e chiar aşa, niciodată. Totdeauna o să fie mult de lucru, or să fie multe piedici, multe momente în care ai impresia că nu mai poţi, gata, renunţi. Depinde de tine cât de departe ajungi.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Nick

Martie 13, 2009 at 10:31 am (vointa) (, )

Cred că asta e cel mai bun exemplu pentru ideea din „I was upset i didn’t have new shoes until i saw a man without legs”.

Cel mai puternic clip despre forţa spiritului uman (Nick Vojicic):

Partea 1

Partea 2

Partea 3

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Be-do-have

Decembrie 16, 2008 at 12:14 pm (idei, vointa) (, , , , )

Din nou împart oamenii în categorii. De data asta sunt 3.

1) Have-do-be

Îi încadez aici pe cei nu neaparat leneşi, dar cel puţin caracterizaţi de pasivitate sau veşnic nemulţumiţi. Pentru orice nemulţumire din viaţa lor gases justificarea: dacă aş fi avut ceva (bani, casă, timp, prieteni) aş fi putut fac ceva (să călătoresc, să cumpăr diverse lucruri, să locuiesc în linişte, să mă distrez), şi astfel aş fi putut să fiu cum îmi doresc (în general se caută fericirea, liniştea, în diferite forme).

2) Do-have-be

Personalitate fie foarte organizată, metodică, fie hiperactivă, care întâi acţionează pentru că ştie că trebuie să facă ceva, fie obedientă, care ascultă comenzile. Probabil aşa începem majoritatea, în copilărie: „trebuie să înveţi bine la şcoală, ca să ai note mari, să fi premiant”. E un mod de găndire pe care îl consider superior primului, fiind bazat pe principiul cauză-efect: trebuie să faci ceva ca să obţii ceva, pentru a ajunge cumva. Este modelul bazat pe acţiune: munceşti/te distrezi/te relaxezi ca să căştigi bani/prieteni/timp, pentru a fii în final înstărit/sociabil.

3) Be-do-have

Modul ideal. Pe când primele două tipologii sunt în căutarea fericirii, aici pornim de la ea ca de la ipoteză. Sunt relaxat, fericit, mulţumit cu ce am, pozitiv, optimist. A nu se confunda cu starea de delăsare totală a leneşului. Diferenţa e ca persoana cu tipologia be-do-have vrea tot timpul mai mult. Da, e mulţumit de tot ce are, e fericit, dar vrea mai mult şi ştie că o să obţină. Cuvântul esenţial e „ştie”, nu „speră”.
Este un principiu universal: emoţiile se multiplică, se reproduc, indiferent de natura lor. Un optimist va vedea partea bună a oricărui lucru, deci se va simţi şi mai bine, pe când unul pesimist va vedea oriunde doar  întămplări nefericite şi doar lucruri parţial sau pe de-a-ntregul defecte, cufundându-se şi mai mult în nefericire. Principiul e detaliat în filmul The Secret, film care din păcate poate fi înţeles greu de cei din primele două tipologii, sau poate fii considerat de-a dreptul o prostie de către aceştia. Cei care au înţeles deja cât de real e pot doar să confirme, dar nu vor putea dovedi pentru alţii. Persoanele be-do-have sunt văzute uneori ca prea visătoare şi primesc sfatul de a se „trezi la realitate”, adevarul fiind de fapt că realitatea este creeată de oameni. Oamenii definesc realitatea, împart lucrurile în posibile şi imposibile. Este axiomatic acceptat că unele lucruri sunt imposibil de realizat, până în momentul în care vine o persoană care nu ştie sau refuză să creadă că acel lucru e imposibil, şi îl realizează (de exemplu,  se credea că un obiect mai greu decât aerul nu poate zbura).

Varianta be-do-have  garantează cel mai mulţumitor mod de viaţă, pornind de la o stare mentală buna, pozitivă şi construind pe aceasta. Având o anumită bună dispoziţie, fericire, linişte interioară, e foarte uşor să porneşti în diverse activităţi de educaţie, muncă sau distracţie,  ajungând inevitabil ca într-un final să ai ceea ce îţi doreşti (bani, experienţă, prieteni), pentru că te îndrepţi tot timpul spre direcţia corectă.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Stăpânii timpului

Decembrie 5, 2008 at 5:24 pm (idei, nervi, vointa) (, , )

Parcă văd roşu în faţa ochilor când aud pe cineva zicând: „n-am timp”. O motivaţie scurtă şi seacă, incontestabilă. Negaţie fără drept de apel.
Îmi vine în minte permanent replica din Matrix „if we do not ever take time, how could we ever have time?”
E foarte reală, căci timpul îl AI atunci când îl iei. Dacă vrei ceva, îţi faci timp pentru acel ceva, adică îţi impui ţie că acel lucru e prioritar, important pentru tine.
Ziua are 24 de ore (da, stiu si teoria zilei de 16 ore), deci există ceva timp. În timpul ăla ALEGI să faci ceva, ceea ce consideri prioritar. Nu sunt absurd, ştiu că pentru majoritate cel putin 1/3 din zi e la serviciu si 1/3 e somn. Dar ramâne din fiecare zi câte o treime din timp, în care poţi să faci ce vrei tu.
Asta e perioada care mă interesează, perioada care contează, în care faci ce vrei, ce alegi să faci.
Deci sa nu mai aud „nu am timp de …”; pentru mine e sinonim cu „nu am chef de …”

Update: foarte bine scrie Andrei despre asta.

Legătură permanentă 1 comentariu