Mi-au luat echipa

Iulie 7, 2009 at 11:28 am (nervi, personal) (, , , , , )

Anul trecut ne întâlneam prima dată. De-a lungul timpului ne-am cunoscut şi am descoperit pe langă faptul că ne descurcăm bine profesional ne înţelegem foarte bine ca persoane. Greu găseam un loc de muncă de unde să plec cu colegii la o bere sau la munte şi să ne distrăm foarte bine. Dialogul era continuu, deschis şi plăcut. La locul de muncă dinaintea ăstuia plecasem şi din cauza atmosferei apăsătoare: deşi colegii erau inteligenţi, lipsea comunicarea liberă. Pe scurt, toţi stăteau la birou, îşi vedeau de treaba lor, plecau acasa. Atât.

Aici schimbarea a fost radicală: colegii toţi foarte prietenoşi, dispuşi să discute pe orice temă, fără inhibiţii, săritori la caz de nevoie, ce mai, o atmosferă ideală de lucru. Totul mergea foarte bine, clientul foarte mulţumit, ne trimitea mesaje de apreciere, niciodată nu am depăşit termene, niciodată nu au fost plângeri la adresa noastră. Din contră, am primit felicitări directe din partea clientului, şi indirecte prin interviuri ale clientului prin reviste de specialitate.

Şi primit o înştiinţare: dintr-o mână de oameni, 2 trebuie să plece. Clientul taie din costuri (e perioadă de concedii la ei) şi renunţă la doi oameni. Cred că o săptămână am fost distrus de vestea asta. Oameni cu productivitate ridicată pentru firmă, care erau foarte bine integraţi în colectiv, dispar.

Mă enervează la culme situaţia asta: găsesc şi eu o dată o firmă în care să fie oameni cu care să mă pot înţelege, să formam într-adevăr o echipă bună, din orice punct de vedere, şi îmi e luată, distrusă.

Am speranţa că o să o reunim la un moment dat.

Anunțuri

Legătură permanentă Lasă un comentariu

10 ani de AIESEC Sibiu

Iunie 25, 2009 at 11:19 pm (personal) (, , )

Am fost chemat la serbarea a 10 ani de când s-a înființat AIESEC Sibiu. Au trecut aproape 5 ani de când nu am mai avut contact cu AIESEC-ul.

Am fost în organizația asta studențească în anul 2 de facultate și a fost una din perioadele cele mai marcante de până acum. Am învățat imens de mult într-un timp foarte scurt din domenii foarte variate: finanțe, contabilitate, marketing, vânzări, resurse umane. A fost o perioadă cu foarte multe conferințe, sesiuni de comunicare, training-uri de specializare, muncă multă, învățat ți mai mult. Săptămâni, chiar luni în șir în care dormeam maxim 3 ore pe noapte, totuși nu am fost extenuat ci entuziast. Minunat. Cât de mult aș vrea să fiu din nou în lumea asta.

La un moment dat am fost chemați în față toți cei ce fusesem membri ai organizației în trecut, în fața audienței, să ne prezentăm. Îmi pare rău că nu am știut din timp să pregătesc un discurs, dar a fost ceva ce m-a surpins și pe mine: nu am avut nici cea mai mică emoție să stau în fața a 50-60 de persoane, ci din contră: îmi aduceam aminte detalii învățate la cursurile de tehnici de prezentare: să parcurg sala relaxat cu privirea in forma literei W, să nu mă concentrez prea mult pe o singură persoană, să vorbesc tare și rar, să nu gesticulez rapid, ci cu mișcări ample, etc.

Ce frumoase erau vremurile atunci, cât de activ eram și cât de sedentar și inactiv mi se pare că sunt acum. Am plecat, e deja 00:19 și mai am încă lucruri de făcut.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Care e planul?

Mai 25, 2009 at 11:41 am (idei, personal, vointa) (, , , , , , , , , )

Eram în primul semestru al anului 4 de facultate când am fost întrebat: ce vrei să faci în continuare?

Simplu: pe la începutul anuluii viitor vreau să găsesc ceva de lucru temporar, ca nu am bani deloc, ceva sa nu fie nici rău, dar nici prea bine, şi după ce termin facultatea găsesc un job real.
Absolut total din senin, fără ca au să caut deloc, la sfârşitul lunii ianuarie un prieten trimite un mass-mess: cine e interesat de un post de grafician, să dea un semn. În 1 februarie eram angajat.
Am terminat cu licenţa în iulie, în august am căutat de lucru şi am şi găsit. Şi m-am gândit aşa: aici stau ceva mai bine de un an, un an si jumătate poate, apoi vreau să plec din ţară, să fac ceva experienţă de lucru internaţională. Evident că n-am căutat dar clar vroiam. Şi hop, se iscă o oportunitate chiar în firma în care lucram. Am fost primul pe lista de plecare. După întoarcere a fost situaţia de aşa natură încât a trebuit să rămân în ţară, deşi aş fi vrut să plec. Am zis în gândul meu, clar, trebuie să lucrez la altă firmă. Din nou nu am căutat, dar la mai puţin de o lună primesc un telefon, că mi-a fost găsit cv-ul pe un site de recrutări, să merg la interviu.

Sunt vreo 9 luni de când sunt angajat aici şi începe să mă îngrijoreze situaţia în care mă aflu: nu am nici un plan, ce urmează să fac în continuare? Dacă nu ştiu, cum pot să fac ceva? Dacă nu ştiu unde vreau să ajung, de unde ştiu încotro să mă îndrept?
Mă loveşte un gând: oare e cazul să schimb domeniul? Să renunţ la slujba de programator pentru a porni pe un nou drum? Oare e deja timpul să mă orientez spre un post de vânzări?

Ştiu că la un moment dat asta o să fie direcţia, că o să fac vânzări, apoi consultanţă şi într-un final profesor universitar, dar, oare e deja timpul să mă îndrept spre vânzări? Mă gândeam că mult mai încolo în timp. Dacă ar fi să împart viaţa mea în bucăţi de timp, oare cât aş aloca pentru a fi programator? Când vreau să mă apuc de altceva?

Dacă vreau să fie în curând trebuie să mă străduiesc serios. Ştiu că o să implice efort imens nu doar din punct de vedere teoretic, pentru că am foarte-foarte mult de citit şi de experimentat. Efortul cel mai mare o să fie cel intern, pentru că momentan nu am personalitatea orientată în direcţia aceea, nu sunt deshis către oameni, către discuţii, către negociere. Acum dacă discut cu cineva o chestiune, fie e aşa, fie invers, fără prea multe nuanţe. În vânzări nu exista decât nuanţe, nimic nu e precis, nimic nu e stabil. E cu totul altă lume. O să renunţ la statul în faţa monitorului de calculator pentru agitaţia din mediul de afaceri.

Ştiu că asta vreau să fac, întrebarea e când?

Legătură permanentă 1 comentariu

De ce dau femeile mâna?

Mai 19, 2009 at 8:45 am (de ce, de zi cu zi, idei, personal) (, , , )

De fiecare dată când vine în vizită vre o femeie cu funcţie de conducere în firmă, ţime morţiş să dea mâna cu cei din birou.
Nu pot să înţeleg de ce vrea să facă asta, de ce simte nevoia o femeie să dea mâna cu un bărbat? E un act total nenatural, a da mâna e un gest specific masculin. Oare încearcă să se conformeze standardului? Gestul simbolizează cooperarea, acordul între doi bărbaţi, nu între doi angajaţi sau între un angajat şi un angajator.

Mă simt pus într-o situaţie neplăcută de fiecare dată când îmi întinde mâna, e neplăcut pentru mine.  Cum să dau mâna cu o femeie? De ce? Oare ea simte că ajunge să fie echivalentă cu un bărbat prin gestul ăsta? De ce ar face aşa ceva? Nu pot să pricep. Femeile sunt femei, nu sunt bărbaţi.

UPDATE:
Primesc un comentariu: pt mine „a da mana” inseamna a confirma un gest de salut indiferent daca e femeie sau barbat, asta in cazul in care nu cunosti femeia atat de mult incat sa iti permiti sa o pupi pe obraz ca si salut.
Nici măcar ca salut nu e compatibilă strângerea de mână femeie-bărbat pentru că raportul de forţe e inegal. Niciodată nu pot să ştiu cât de tare să strâng. E dificil şi la bărbaţi: unii strâng mai tare, unii mai puţin. La femei e ciudat: am o bănuială că ele strâng fie cât pot de tare, ca să echivaleze forţa bărbatului, fie nu strâng deloc. În ambele situaţii pic naşpa. Fie strâng când ele vor doar o atingere, fie sunt prea delicat când ele presează.

Femei, nu mai daţi mâna cu bărbaţii! Îi puneţi în situaţii imposibile.

Legătură permanentă 8 comentarii

La mormânt

Aprilie 11, 2009 at 10:10 pm (personal) (, , )

Azi e sărbătoare. E ziua în care românii îşi aduc aminte de morţi şi cinstesc în amintirea lor.

Am fost la cimitir, la un alt cimitir decât cel unde sunt morţii mei. Acolo e obiceiul ca întreg satul să ofere pâine, vin şi colivă tuturor trecătorilor. Am stat mai bine de două ore în cimitir, nu am simţit nici cea mai mică emoţie. Un loc ca oricare altul, doar pământ, verdeaţă, aer curat. Nimic nu îi spunea sufletului meu că aici a jelit multă lume pe cei dragi.

Am plecat la fel de indiferent (dar nu în sensul rău al cuvântului, doar, pur şi simplu, nu simţeam nimic deosebit acolo). Şi am mers cu tatăl meu la mormântul mamei mele.
El a început să cureţe, ca de obicei, buruienile din jurul mormântului. În acelaşi mormânt am îngropat un unchi, un bunic (cel de care am fost cel mai apropiat, care îmi spunea zilnic poveşti), şi pe mama. Am aşezat nişte flori, am aprins nişte lumânări, apoi mi-am ridicat capul spre crucea de piatră. Poza arăta doi oameni, probabil bunic şi bunică pentru mine, dar care nu îmi erau cunoscuţi din poză deloc. Am mai zăbovit o clipă cu privirea, mă uit mai atent la chipul femeii. Şi mă izbeşte: e leit mama mea. Apoi privesc la data morţii mamei, calculez, sunt 17 ani de atunci… ce mic eram, doar un copil. Mă uit pe chipul lui, realizez că e bunicul meu preferat, în tinereţea lui. Mă regăsesc în ochii lui. Sunt eu. În ochii bunicii îmi văd mama. Îmi pare atât de rău că nu mai e acum. O iubesc. Hmm, ce ciudat… cum pot să o iubesc? Nu am mai văzut-o de aşa mult timp. Şi totuşi, asta simt. Asta mă intrigă profund: cum pot să îmi iubesc mama la fel de mult ca tatăl care practic m-a crescut singur? Şi totuşi, asta simt. Nu pot să fac diferenţă, să spun că pe el îl iubesc mai mult. Îi iubesc egal.

Mă strigă tatăl meu: e timpul să mergem, am stat destul de mult. Nu ştiu cât am stat, parcă a fost o secundă. Am udat florile şi am plecat.
Dar am fost acolo. Şi timpul a stat.

Legătură permanentă 1 comentariu