Ce urmează?

Iulie 9, 2009 at 9:13 am (de ce, de zi cu zi, nervi) (, , )

Mi-e clar că nici firma la care sunt acum nu poate să mă ţină pe termen lung. M-am lămurit şi din păcate cred că decizia e irevocabilă. Oricât de mult mi-a plăcut echipa, colegii de aici, sunt sigur că situaţia nu o să se schimbe în bine.

De-a lungul timpului am văzut cât de puţin importanţi sunt oamenii pentru firma asta, orientată pur spre profit, fără gândire pe termen lung. Acum o percep ca pe o firmă de mercenari: se angajază oameni pe salarii destul de bune care să producă direct, oamni care sunt exploataţi la maxim,staorşi până la extenuare. Ore suplimentare grămadă neplătite, prime diminuate nejustificat, lipsa oricărui respect faţă de angajat şi viaţa lui personală. Indiferent cât de bune ar fi rezultatele muncii, nimeni nu se poate aştepta la o premiere sau măcar o felicitare. În schimb, orice greşală e grav sancţionată.

Trebuie să văd cum e în altă parte, într-o firmă în care angajaţii sunt respectaţi, trataţi ca oameni.

Legătură permanentă 1 comentariu

Mi-au luat echipa

Iulie 7, 2009 at 11:28 am (nervi, personal) (, , , , , )

Anul trecut ne întâlneam prima dată. De-a lungul timpului ne-am cunoscut şi am descoperit pe langă faptul că ne descurcăm bine profesional ne înţelegem foarte bine ca persoane. Greu găseam un loc de muncă de unde să plec cu colegii la o bere sau la munte şi să ne distrăm foarte bine. Dialogul era continuu, deschis şi plăcut. La locul de muncă dinaintea ăstuia plecasem şi din cauza atmosferei apăsătoare: deşi colegii erau inteligenţi, lipsea comunicarea liberă. Pe scurt, toţi stăteau la birou, îşi vedeau de treaba lor, plecau acasa. Atât.

Aici schimbarea a fost radicală: colegii toţi foarte prietenoşi, dispuşi să discute pe orice temă, fără inhibiţii, săritori la caz de nevoie, ce mai, o atmosferă ideală de lucru. Totul mergea foarte bine, clientul foarte mulţumit, ne trimitea mesaje de apreciere, niciodată nu am depăşit termene, niciodată nu au fost plângeri la adresa noastră. Din contră, am primit felicitări directe din partea clientului, şi indirecte prin interviuri ale clientului prin reviste de specialitate.

Şi primit o înştiinţare: dintr-o mână de oameni, 2 trebuie să plece. Clientul taie din costuri (e perioadă de concedii la ei) şi renunţă la doi oameni. Cred că o săptămână am fost distrus de vestea asta. Oameni cu productivitate ridicată pentru firmă, care erau foarte bine integraţi în colectiv, dispar.

Mă enervează la culme situaţia asta: găsesc şi eu o dată o firmă în care să fie oameni cu care să mă pot înţelege, să formam într-adevăr o echipă bună, din orice punct de vedere, şi îmi e luată, distrusă.

Am speranţa că o să o reunim la un moment dat.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Poftim cultură organizaţională

Iunie 15, 2009 at 4:12 pm (de ce, de zi cu zi, nervi) (, , , , )

Primul link la cautarea definiţiei culturii organizaţionale ne prezintă aşa: „Conceptul de cultura organizationala se refera la tot ceea ce inseamna standarde colective de gandire, atitudini, valori, convingeri, norme si obiceiuri care exista intr-o organizatie. In componenta culturala putem distinge unele elemente vizibile cum ar fi: comportamente si limbaj comun, ritualuri si simboluri dar preponderent avem componente mai putin vizibile: perceptii si reprezentari despre ce e “valoare” in organizatie, mituri, standarde empirice despre ce inseamna a munci bine si a te comporta corect, despre “cum se fac lucrurile pe aici”, etc”.

Încep să mă întreb în ce fel s-a format cultura organzaţională în firma în care sunt, pentru că în nici un caz nu pare a fi direcţia bună. Am fost al doilea angajat în firma asta, acum sunt vreo 35-40. La proiectul la care lucrez suntem 6, toţi povestim, discutăm tot felul de lucruri, indiferent că sunt legate de muncă sau nu, ieşim la bere împreună, la munte, prin restaurante şi baruri. Restul de colegi au lucrat la proiecte care nu au nici o tangenţă cu al nostru şi am avut tangenţe destul de puţine.

Ceea ce m-a enervat azi la culme, şi nu pot să explic cum s- ajuns la aşa ceva  e că unii dintre ăştia nici măcar nu salută. De exemplu, clădirea fiind cu mai multe etaje şi liftul nefiind montat într-un hol, iese unul din lift direct la noi în birou, trece printr noi, nu zice absolut nimic, iese pe uşă până în casa scărilor şi urcă încă un etaj. Fără să deschidă gura, fără să arunce o privire, nimic. Ce fel de om tre să fi, câtă lipsă de educaţie sau de bun simţ ca să treci ca prin codru?

Şi încă unul, la fel, intră în birou, se opreşte, se uită în jur, fără să salute în vre un fel, întreabă: „un cablu de reţea unde găsesc?” Prima opţiune era să mă ridic şi să-i şutez una peste ochi. A doua opţiune era să îi zic frumos, cu dispreţ că-i nesimţit, prost crescut şi să înveţe să salute întâi. A treia opţiune, să tac uitându-mă la el cum aşteaptă pierdut un răspuns, să mai întrebe încă o dată, să îl las din nou cu ochii în soare, până se prinde ca trebuia să mai zică ceva înainte.

Aud o justificare că în firmă e neprofesional să zici „salut”. Pe naiba! Am fost în firme mult mai mari şi toată lumea vorbea la per tu, indiferent de vârstă şi rang. Dar chiar şi presupunând că într-o firmă trebuie să ai un limbaj formal, spui măcar „bună ziua”, ca să laşi loc de bună ziua.

Legătură permanentă 1 comentariu

Sovata

Iunie 10, 2009 at 11:53 am (calatorii, na românia, nervi) (, , )

Weekend, merg la Sovata. Toată ţara a auzit de Sovata, e printre cele mai renumite staţiuni româneşti.

Nu mergeţi până acolo, faceţi drumul degeaba. Drumul e de-a dreptul inpracticabil, asfaltul (pe unde există) e spart sau măcinat de ploi încât aparent te afli în mijlocul unui război. O altă problemă e că nu există nici un fel de indicator, deci nu reuşeam în nici un fel să ne lămurim în legătură cu direcţia în care să mergem. E atât de îngrozitor traseul încât chiar nu ştiam încotro să mergem. Nici un om prin zonă pe care să îl întrebăm, nici un indicator după care să ne orientăm.

Cumva totuşi am ajuns, după câteva încercări nereuşite de a pătrunde pe drumuri care se dovedeau a fi fundături. Întreaga staţiune pare a fi un sit arheologic, totul e exacavat. Din păcate am înţeles că în stadiu de paragină de cel puţin doi ani.

Ignorăm, trecem printre bălţi (deşi nu plouase), căutăm ştrandurile, unde putem să ne îmbăiem, pentru că erau peste 35 de grade, ne topeam de cald. Surpiză, renumitul lac Ursu, cel mai mare, în care se înota în trecut, era acum împrejmuit cu gard cu sârmă ghimpată, cu menţiunea: „Rezervaţie naturală”. Deci clar, nu se va putea face niciodata baie aici. Trecem mai departe şi găsim faimoasele băi de la Sovata: nişte bălţi, puţin mai mari ca suprafaţă decât o cameră de dimensiuni medii. Bălţi înconjurate de buruieni, brusturi, fără nici o amenajare, cu crengi plutinde şi grămezi de frunze în descompunere. Mirosul pe măsură. Cred că toată şmecheria e că sunt sărate, bănuiesc, deşi sunt aproape sigur că nu au aceeaşi concentraţie cu cele din Ocna Sibiului. De bălăcit se bălăceau doar vreo trei copii ai localnicilor, care cunoşteau bine locul în care se pot arunca fără să se lovească de fundul bălţii.

Întrebăm pe trecători de alt ştrand, şi afăm că mai este unul: dar închide la ora 5 (17), mai fiind un sfert de oră până atunci.

Am vrut să mâncăm la un restaurant de duzină, unde cel mai ieftin suc la 0,3 l era 7 lei.
În total am petrecut o oră în Sovata, următoarea direcţie, Praid (la 6 km).

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Cine are prioritate?

Mai 27, 2009 at 4:54 pm (de ce, nervi, vanzari) (, , , )

Telefonul sau persoana?

Mă enervează situaţiile în care sunt într-o discuţie destul de urgentă, respectivului îi sună telefonul, iar el răspunde. Consider că prioritară e persoana de faţă, apoi cea îndeărtată. Poţi respinge apelul şi apoi să suni persoana respectivă mai târziu.

Mă enervează la culme când sunt la un magazin, indiferent de ce tip: calculatoare, service auto, orice, discut cu vânzătorul să cumpăr/plătesc ceva şi ar răspunde la telefon. De multe ori îmi vine să plec să îl las vorbind la telefon, dar în general se întâmplă tocmai când am nevoie urgentă de ceva.

Dacă eşti vânzător, trebuie să te ocupi de client, să îl faci să se simtă important nu ignorat. La telefoane ar trebui să răspundă doar un vânzător care e liber în acel moment, indiferent al cui e clientul, eventual să ia un mesaj, urmând să sune înapoi mai târziu.

Dacă eu am făcut efortul să mă deplasez până la sediul tău, fă şi tu efortul să mă respecţi.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Din nou la Ambient

Mai 27, 2009 at 9:39 am (de zi cu zi, na românia, nervi) (, , )

Săptămâna trecută căutam să cumpăr un dulap prin Ambient, dar bineînţeles nu am reuşit.

Ieri, intru din nou în acelaşi magazin, căutând de data asta un birou. Nu am găsit şi trec din nou să văd dulapul de săptămâna trecută. Surpriză: din 4 mai erau doar 3, lipsea exact cel pe care îl vroiam eu.

Cred că propria descărcare a fost singurul lucru pe care l-am rezolvat certând-ul pe vânzător, şi pe şeful acestuia, şi pe ambii la un loc, numind-ui în toate felurile pentru faptul că mie nu mi-au vândut, dar altuia au putut să îi vândă de pe stoc.

Ei încercau să îmi explice că alt client a făcut comanda şi furnizorul le-a confirmat că poate să îl dea pe cel de pe stoc, dar în cazul meu au exclus total posibilitatea asta.

Oare cât de nervos e recomandat să fi după întâmplarea asta: din 4 dulapuri ce diferă doar prin culoare, vrei să iei unul, dar nu îţi e vândut, deşi insişti jumatate de oră să discuţi cu supervizorii, gestionarii, furnizorii, iar, după o săptămână descoperi că i-a fost vândut totuşi altuia exact dulăpiorul pe care îl vroiai?

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Drum de noapte cu maşina

Mai 6, 2009 at 8:00 am (calatorii, de zi cu zi, nervi) (, , , , , )

Înainte ziceam că nu contează dacă merg ziua sau noaptea cu maşina. Poate pentru că nu prea am fost.

Pe drumul de întoarcere de la Felix am venit mai mult pe întuneric. Drumul e îngust, pe alocuri fără linii de delimitare, deci aproape invizibil. Toate maşinile mă incomodează: cele din faţă mă orbesc cu farurile, cele din spate la fel, prin reflexia în oglinzi; îmi venea să orientez oglinzile aiurea, numai să nu îmi mai bată lumina în ochi. Tot drumul am stat încordat, cu atenţie sporită la drum, pentru că sunt mulţi demenţi care traversează strada noaptea, pe străzi neluminate, îmbrăcaţi în negru. Foarte inteligent din partea lor.

Mai menţionez şi cât de mult urăsc halogenele şi cât de primitivi mental sunt cei care le au montate pe maşini. Ştiu că farul cu halogen sigur nu vine în standard, ci e opţional, deci toţi care au aşa farurile au optat pentru asta conştient, bifând undeva. Asta arată cât de nemăsurat de nesimţiţi sunt, pentru că e evident că tipul ăsta de far e foarte deranjat pentru ceilalţi şoferi.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

În parc

Aprilie 29, 2009 at 2:38 pm (de zi cu zi, na românia, nervi) (, , )

Îmi simt ochii cam obosiţi, aşa că merg până în cel ma apropiat parc să mă relaxez 10 minute, în pauza de masă. Mă aşez pe marginea fântânii arteziene, cu privirea pierdută în apa agitată. Şed aşa 5 minute şi se apropie un comunitar de mine.
– Nu mai staţi pe marginea fântânii Stau, privesc, mă aşezasem pe nişte blocuri dure de granit.
– Ridicaţi-vă, nu mai staţi acolo, că se rup, nu auziţi?
– Aud, dar nu înţeleg; nu e din granit?
– Nu înţelegeţi româneşte? Nu mai staţi pe margine

Mă ridic în picioare şi rămân lângă fântână, cu spatele la comunitar, admirând în continuare apa.

Nu am păţit aşa ceva nici în Budapesta, pe cetatea lui Corvin, unde m-am căţărat pe toate zidurile, nici în Viena, lângă statuia lui Strauss, nici în Copenhaga, unde oricine putea să atingă faimoasa mică sirenă. Nu, la noi granitul e delicat.

Legătură permanentă 2 comentarii

Drum distrus, impozit dublat

Aprilie 3, 2009 at 8:29 pm (de ce, na românia, nervi) (, , , )

Anul acesta nu s-a modificat cota impozitului pe teren sau pe locuinţă.

Dar s-a modificat altceva: categoria de încadrare. Pe scurt, oraşul e împărţit în zone, în funcţie de cât de bine e amenajată zona, cât de bine e asfaltată, câte parcuri exisă, dacă exită gaz, electricitate, canalizare, dacă sunt complexe comerciale în apropiere, etc. Astfel, Sibiul e împărţit în 4 zone: A, B, C, D, unde A e zona centrală, cea mai favorizată.

Zona în care locuiesc eu e printre cele mai defavorizate din oraş: exact la ieşire, nu există drumuri asfaltate, nici interes în sensul ăsta. Toamna trecută, din cauza unei că s-a spart o ţeavă subterană (de apă sau de canalizare, nu ştiu sigur) au fost făcute săpături şi a fost remediată situaţia. Problema care a rămas a fost că drumul (neasfaltat, deci, doar pământ) nu a mai fost îndreptat, practic rămânând doar cratere. Drum aproape inpracticabil, mult mai distrus decât multe drumuri forestiere. Cale de acces către mai bine de 1000 de case. Se împlineşte mai mult de jumătate de an de când drumul e la fel, nereparat, inpracticabil. Toţi cei care se întorc acasă de la serviciu, aproape că îşi rup maşinile la propriu, asta în condiţiile în care se deplasează în prima treaptă de viteză. Orice depăşire a barierei de 5 km/h înseamnă nebunie.

Şi primes plicul de înştiinţare de plată de la primărie (mulţumim, domnule Klaus Johannis) . Nici o taxă majorată, doar că a fost trecut întreg cartierul din zona de clasificare D în zona C. Ce înseamnă asta? Sumă dublă de plată.

Bănuiesc  că zona rămasă în categoria D cuprinde doar cimitirul.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Încă o taxă

Martie 24, 2009 at 10:54 pm (de ce, na românia, nervi) (, , )

Dosarul pentru disertaţie – gata. Mă prezint la facultate în mers voios de pionier, bucuros că scap de weekend-uri petrecute pe coridoarele ei.

Stai puţin, uitasem de context: anul trecut, pe vremea asta, aveam ultimele examene. Plus prezentarea lucrarării de diplomă. Dar, deplasarea de serviciu, în afara ţării, era planificată în cel mai inoportun moment: cu câteva zile înainte. Deci, ca să fiu sigur că nu sunt probleme, am depus o cerere la secretariat în care îmi specificam motivele şi ceream amânarea examinării mele pentru anul viitor. Adică acum.

Acum, surpriză:
– Trebuie să plătiţi 250 lei taxă de înscriere, pentru că nu sunteţi la prima sesiune de examinare.
– Ba sunt!
– Dumneavoastră consideraţi că sunteţi, noi considerăm că nu.

La decan, exact aceeaşi discuţie, degeaba susţin eu că în taxa mea de şcolarizare (vreo 20 de milioane pe an) ar trebui să intre şi examinarea asta. Dacă nu, de ce aş mai fi plătit taxa? Doar în speranţa că o să finalizez studiile, eventual chiar cu o diplomă care să dovedească asta.

Contraargumentul final a fost că sunt absolvent 2008, chiar dacă o sa fiu absolvent 2009. Deci – 250lei.

Legătură permanentă 1 comentariu

Next page »