Praid
De la Sovata am plecat la Praid. Era duminică, ora 5:30 seara. Nu mai cobora nici un autobuz în salină (accesul se face numai cu autobuzul). Era cald de nedescris, căutam un ştrand să ne răcorim. Îl găsesc, e micuţ dar parcă simţeam deja cum mă învăluie apa. Bun, ne grăbim către casa de bilete şi aflăm că e deschis doar până la 6.
Aaarh! Ok, ce putem face în praid, la ora 6 seara? Satul are 200 de m lungime, toate chioşculeţele se închid, ştrandul la fel. Sunt aproape 40 de grade, toropeala, ştrandul se închide! Am făcut de 3 ori turul satului (10 minute în total), am găsit cazare (5 minute). Noroc cu cartea pe care o aveam la mine, am reuşit să omor timpul până a doua zi.
Luni, ora 7, trezire de voie. La 8 intră primul autobuz în salina Praid. Am fost prezent, am intrat.
Salina Praid e o peşteră făcută de oameni, dar nu în stâncă, ci în sare. Muntele e un drob de sare iar oamenii şi-au făcut tuneluri prin el. Tunelele sunt mari, imense: de la podea la tavan între 15-20 metri, iar lăţimea cam tot pe acolo. De lungime nu pot să zic exact, că sunt mai multe ramificaţii. Suficient de spaţios pentru câteva sute de oameni, include o biserică unde chiar s-au ţinut slujbe, terenuri de joacă pentru copii, un mini-muzeu (câteva exponate şi descrieri despre mineritul salin, de unde am aflat cât de primitiv s-a lucrat, inclusiv după al doilea război mondial: unelte făcute doar din lemn, nu se utiliza metalul deloc), două chioşculeţe. Totul la adâncime de 70 de metri subteran.
Sovata
Weekend, merg la Sovata. Toată ţara a auzit de Sovata, e printre cele mai renumite staţiuni româneşti.
Nu mergeţi până acolo, faceţi drumul degeaba. Drumul e de-a dreptul inpracticabil, asfaltul (pe unde există) e spart sau măcinat de ploi încât aparent te afli în mijlocul unui război. O altă problemă e că nu există nici un fel de indicator, deci nu reuşeam în nici un fel să ne lămurim în legătură cu direcţia în care să mergem. E atât de îngrozitor traseul încât chiar nu ştiam încotro să mergem. Nici un om prin zonă pe care să îl întrebăm, nici un indicator după care să ne orientăm.
Cumva totuşi am ajuns, după câteva încercări nereuşite de a pătrunde pe drumuri care se dovedeau a fi fundături. Întreaga staţiune pare a fi un sit arheologic, totul e exacavat. Din păcate am înţeles că în stadiu de paragină de cel puţin doi ani.
Ignorăm, trecem printre bălţi (deşi nu plouase), căutăm ştrandurile, unde putem să ne îmbăiem, pentru că erau peste 35 de grade, ne topeam de cald. Surpiză, renumitul lac Ursu, cel mai mare, în care se înota în trecut, era acum împrejmuit cu gard cu sârmă ghimpată, cu menţiunea: „Rezervaţie naturală”. Deci clar, nu se va putea face niciodata baie aici. Trecem mai departe şi găsim faimoasele băi de la Sovata: nişte bălţi, puţin mai mari ca suprafaţă decât o cameră de dimensiuni medii. Bălţi înconjurate de buruieni, brusturi, fără nici o amenajare, cu crengi plutinde şi grămezi de frunze în descompunere. Mirosul pe măsură. Cred că toată şmecheria e că sunt sărate, bănuiesc, deşi sunt aproape sigur că nu au aceeaşi concentraţie cu cele din Ocna Sibiului. De bălăcit se bălăceau doar vreo trei copii ai localnicilor, care cunoşteau bine locul în care se pot arunca fără să se lovească de fundul bălţii.
Întrebăm pe trecători de alt ştrand, şi afăm că mai este unul: dar închide la ora 5 (17), mai fiind un sfert de oră până atunci.
Am vrut să mâncăm la un restaurant de duzină, unde cel mai ieftin suc la 0,3 l era 7 lei.
În total am petrecut o oră în Sovata, următoarea direcţie, Praid (la 6 km).
idei răzleţe 