China, superputere

Mai 29, 2009 at 10:55 am (de zi cu zi, idei) (, , , )

Îmi demontam-remontam bicicleata DHS, marca românească de bază de biciclete, răspândită în toate supermarket-urile din ţară, pe care cei de la service-ul DHS nu puteau să o repare. Scot din inima bicicletei, respectiv butucul roţii din spate componente făcute zob de atâta mers pe drumurile bune ale patriei.

Am rămas şocat: „made in china” trona frumos pe unul din metalele interne contorsionate. Dacă şi cea mai ieftină bicicletă românească e făcută în China, înseamnă că situaţia e groasă. Oare chiar până acolo s-a ajuns? Chiar totul e produs în China? E China noua superputere mondială, toţi depindem de ea?

Nimeni nu produce în afară, de chinezi, toată lumea intermediază?

Anunțuri

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Cine are prioritate?

Mai 27, 2009 at 4:54 pm (de ce, nervi, vanzari) (, , , )

Telefonul sau persoana?

Mă enervează situaţiile în care sunt într-o discuţie destul de urgentă, respectivului îi sună telefonul, iar el răspunde. Consider că prioritară e persoana de faţă, apoi cea îndeărtată. Poţi respinge apelul şi apoi să suni persoana respectivă mai târziu.

Mă enervează la culme când sunt la un magazin, indiferent de ce tip: calculatoare, service auto, orice, discut cu vânzătorul să cumpăr/plătesc ceva şi ar răspunde la telefon. De multe ori îmi vine să plec să îl las vorbind la telefon, dar în general se întâmplă tocmai când am nevoie urgentă de ceva.

Dacă eşti vânzător, trebuie să te ocupi de client, să îl faci să se simtă important nu ignorat. La telefoane ar trebui să răspundă doar un vânzător care e liber în acel moment, indiferent al cui e clientul, eventual să ia un mesaj, urmând să sune înapoi mai târziu.

Dacă eu am făcut efortul să mă deplasez până la sediul tău, fă şi tu efortul să mă respecţi.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Oriunde se negociază

Mai 27, 2009 at 9:57 am (de zi cu zi, masina) (, , , , , , )

Reprezentanţa Citroen îmi e datoare nişte bani, povestea e lungă, poate o să o detaliez mai încolo. Merg la ei pentru o lucrare care costa mai puţin decât îmi sunt ei datori, mă aştept ca ei să nu îmi da înapoi, şi, într-adevăr mă roagă vânzătorul într-o manieră eschivantă dacă poate să îmi facă altă lucrare în banii ăia, sau să îmi dea ceva materiale auxiliare, lichid de parbriz, orice.

Întîmplător :p am în portbagaj anvelopele de vară, pentru că a cam sosit timpul să le dau jos pe cele de iarnă. Întreb cât mă costă operaţiunea, tipul verifică în tabele, în calculator, socoteşte şi spune: 700 de mii.

Stau puţin, mă gândesc, îi zic:

– Eu le-am schimbat ultima oară la o vulcanizare şi m-a costat 300 de mii
– Da, dar cei de acolo se ocupă cu aşa ceva doar, aici e reprezentanţă
– Bine, înţeleg că ar fi mai scump puţin, dar totuşi, e mai mult decât dublu, dacă era până în 400 de mii să zicem era în regulă, dar aşa mai bine merg tot la vulcanizare

Se mai uită, mai socoteşte, mâzgăleşte pe foaie.

– Hai că le rezolvăm în 400 de mii.

Deci oriunde, chiar la companii mari, nu doar în târguri, se poate negocia.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Din nou la Ambient

Mai 27, 2009 at 9:39 am (de zi cu zi, na românia, nervi) (, , )

Săptămâna trecută căutam să cumpăr un dulap prin Ambient, dar bineînţeles nu am reuşit.

Ieri, intru din nou în acelaşi magazin, căutând de data asta un birou. Nu am găsit şi trec din nou să văd dulapul de săptămâna trecută. Surpriză: din 4 mai erau doar 3, lipsea exact cel pe care îl vroiam eu.

Cred că propria descărcare a fost singurul lucru pe care l-am rezolvat certând-ul pe vânzător, şi pe şeful acestuia, şi pe ambii la un loc, numind-ui în toate felurile pentru faptul că mie nu mi-au vândut, dar altuia au putut să îi vândă de pe stoc.

Ei încercau să îmi explice că alt client a făcut comanda şi furnizorul le-a confirmat că poate să îl dea pe cel de pe stoc, dar în cazul meu au exclus total posibilitatea asta.

Oare cât de nervos e recomandat să fi după întâmplarea asta: din 4 dulapuri ce diferă doar prin culoare, vrei să iei unul, dar nu îţi e vândut, deşi insişti jumatate de oră să discuţi cu supervizorii, gestionarii, furnizorii, iar, după o săptămână descoperi că i-a fost vândut totuşi altuia exact dulăpiorul pe care îl vroiai?

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Educaţie greşită

Mai 26, 2009 at 1:19 pm (idei) (, , , , , , , , , , , )

Cred că am fost educat greşit. Am fost minţit, manipulat, format într-o direcţie greşită. Totul e atât de adânc în mine încât nu ştiu dacă o să pot să schimb vreodată. Mintea mi-a fost impregnată cu concepte generale de bine atunci când vârsta nu îmi permitea să procesez, ci doar asimilam.

E bine să fi cuminte, e bine să munceşti, să fi liniştit, să nu te cerţi cu nimeni, să nu vrei să ieşi în evidenţă, să fi serios, să respecţi pe cei din jurul tău, să duci la îndeplinire totdeauna ceea ce zici. În schimb, toţi ceilalţi erau absolviţi de responsabilitate: dacă cineva minte, fură, nu respectă pe nimeni, nu lucrează, face chestii rele în general, să nu mă iau după ei, că o să le fie rău în viitor, or să ajungă nimeni-pe-stradă, sau poate chiar în puşcării.

Ei, am crescut puţin şi văd la televizor oameni realizaţi: politicieni, directori sau altele, dar toţi cu aceleşi caracteristici comune: ei se consideră în centrul universului, ei sunt cei mai buni, nu respectă pe nimeni, îi consideră pe toţi ceilalţi proşti, mint cu neruşinare, fură şi apoi consideră normal să fie apreciaţi şi respectaţi, pe scurt, oameni fără pic de caracter. Ei sunt cei care conduc, cei care dau direcţii şi directive. Sunt invidiaţi, respectaţi, apreciaţi, consideraţi oameni cu capacităti deosebite pentru că au avut la un moment dat o oportunitate de care au profitat de a fura, de a înşela imens, de a se îmbogăţi peste noapte pe nedrept, necuvenit, pe spatele celor mulţi.

În schimb, cei care nu deţin proprietăţi şi nu se expun ca fiind bogaţi ce afişează podoabe luxoase sunt văzuţi ca rataţi, neadaptaţi, care nu merită nici o apreciere, indiferent de cât de cinstiţi, buni, corecţi sunt.

Mă întreb: oare ce e bine? Să fi în felul în care au vrut părinţii tăi să fi? Sau cum te vrea lumea de acum?

Un semifilozof mi-ar răspunde: fi cum vrei tu să fi, dar oare ce înseamnă asta? Care e partea pe care o vreau eu cu adevărat şi care e partea impusă în mentalul meu în copilărie?

Legătură permanentă 1 comentariu

Mind over matter

Mai 25, 2009 at 3:09 pm (idei, vointa) (, , , )

De ce au americanii expresia asta? „Mind over matter” s-ar traduce: puterea minţii asupra materiei. Dar sunt 3 elemente, din descriere lipseste spiritul. Spiritul e deasupra minţii şi a materiei.

Mintea poate doar să înţeleagă cum funcţionează lumea (dar nici măcar asta în totalitate), şi pe baza acestei întelegeri să deformeze materia după cum doreşte. Cu mintea raţionezi pe baza unor premise pentru a atinge nişte scopuri. Premisele sunt stabilite de materie, scopurile sunt definite de spirit. Mintea e doar unealta, mijlocul prin care se atinge scopul.

Voinţa, dorinţele, idealurile, aspiraţiile nu sunt capacităţi metale, ci spirituale.
Tot ce se întâmplă în lumea umană e generat de spirit.

Legătură permanentă 1 comentariu

Secretul

Mai 25, 2009 at 2:37 pm (idei, vointa) (, )

Ai văzut filmul? Ai citit cartea?

Sunt slăbuţe, ambele.  Ceea ce spun însă e perfect adevărat.
Ne transmit că de fapt oamenii creează lumea, prin rezonanţă, lucrurile la care ne gândim se materializează, indiferent ce ar fi: dacă ne gândim la dezastre, or să se petreacă în jurul nostru; dacă ne gândim cât de bine o să ne fie în curând, şi asta o să se îndeplinească. Singurul lucru care contează e convingerea noastră. Eu îi zic voinţă. Nu contează modul în care finalul se petrece, contează că da, se petrece. În postul anterior ziceam despre cum s-a întâmplat la mine, în legătură cu slujba. Nu e singurul domeniu în care funcţionează.

Când îţi doreşti ceva e suficient să fi convins că vei obţine acel lucru, indiferent de calea pe care o apuci, va fi exact cum îţi doreşti. Oamenii în general se concentrează pe mijloace: ca să îmi ating obiectivul, trebuie sa fac următoarele: şi urmează o listă; apoi se apucă de îndeplinit fiecare din obiective, le îndeplinesc, şi totuşi, finalul nu e cel aşteptat. Pentru că uită de final, se concentrează prea mult pe paşii intermediari. Dacă în schimb te concentrezi doar pe scopul final şi niciodată nu uiţi ce doreşti de fapt să obţii, nu contează atât de mult restul, o să fi satisfăcut.

Asta e viziunea mea pentru „mind over matter”, spiritul e deasupra materiei.

Hmm, dacă mă uit puţin retrospectiv, îmi dau seama că nici eu n-am exprimat prea bine ceea ce vroiam. Mi se pare atât de simplu principiul dar totuşi văd că e destul de greu de exprimat. Poate reuşesc într-o propoziţie scurtă: „când îţi doreşti ceva, cu cât eşti mai convins că o să obţii acel ceva cu atât cresc şansele să fie aşa”.

Doar că e mai general puţin: dacă tu vrei ca ceva să nu se întâmple, la fel, cu cât te gândeşti mai mult la acel lucru, cu atât cresc şansele să se întâmple, chiar dacă tu nu vrei. Gândul precede materia, gândul generează.

Dacă tu crezi că o să obţii ceva sau crezi că nu o să poţi, ai dreptate în ambele cazuri.

Legătură permanentă 1 comentariu

Care e planul?

Mai 25, 2009 at 11:41 am (idei, personal, vointa) (, , , , , , , , , )

Eram în primul semestru al anului 4 de facultate când am fost întrebat: ce vrei să faci în continuare?

Simplu: pe la începutul anuluii viitor vreau să găsesc ceva de lucru temporar, ca nu am bani deloc, ceva sa nu fie nici rău, dar nici prea bine, şi după ce termin facultatea găsesc un job real.
Absolut total din senin, fără ca au să caut deloc, la sfârşitul lunii ianuarie un prieten trimite un mass-mess: cine e interesat de un post de grafician, să dea un semn. În 1 februarie eram angajat.
Am terminat cu licenţa în iulie, în august am căutat de lucru şi am şi găsit. Şi m-am gândit aşa: aici stau ceva mai bine de un an, un an si jumătate poate, apoi vreau să plec din ţară, să fac ceva experienţă de lucru internaţională. Evident că n-am căutat dar clar vroiam. Şi hop, se iscă o oportunitate chiar în firma în care lucram. Am fost primul pe lista de plecare. După întoarcere a fost situaţia de aşa natură încât a trebuit să rămân în ţară, deşi aş fi vrut să plec. Am zis în gândul meu, clar, trebuie să lucrez la altă firmă. Din nou nu am căutat, dar la mai puţin de o lună primesc un telefon, că mi-a fost găsit cv-ul pe un site de recrutări, să merg la interviu.

Sunt vreo 9 luni de când sunt angajat aici şi începe să mă îngrijoreze situaţia în care mă aflu: nu am nici un plan, ce urmează să fac în continuare? Dacă nu ştiu, cum pot să fac ceva? Dacă nu ştiu unde vreau să ajung, de unde ştiu încotro să mă îndrept?
Mă loveşte un gând: oare e cazul să schimb domeniul? Să renunţ la slujba de programator pentru a porni pe un nou drum? Oare e deja timpul să mă orientez spre un post de vânzări?

Ştiu că la un moment dat asta o să fie direcţia, că o să fac vânzări, apoi consultanţă şi într-un final profesor universitar, dar, oare e deja timpul să mă îndrept spre vânzări? Mă gândeam că mult mai încolo în timp. Dacă ar fi să împart viaţa mea în bucăţi de timp, oare cât aş aloca pentru a fi programator? Când vreau să mă apuc de altceva?

Dacă vreau să fie în curând trebuie să mă străduiesc serios. Ştiu că o să implice efort imens nu doar din punct de vedere teoretic, pentru că am foarte-foarte mult de citit şi de experimentat. Efortul cel mai mare o să fie cel intern, pentru că momentan nu am personalitatea orientată în direcţia aceea, nu sunt deshis către oameni, către discuţii, către negociere. Acum dacă discut cu cineva o chestiune, fie e aşa, fie invers, fără prea multe nuanţe. În vânzări nu exista decât nuanţe, nimic nu e precis, nimic nu e stabil. E cu totul altă lume. O să renunţ la statul în faţa monitorului de calculator pentru agitaţia din mediul de afaceri.

Ştiu că asta vreau să fac, întrebarea e când?

Legătură permanentă 1 comentariu

De ce dau femeile mâna?

Mai 19, 2009 at 8:45 am (de ce, de zi cu zi, idei, personal) (, , , )

De fiecare dată când vine în vizită vre o femeie cu funcţie de conducere în firmă, ţime morţiş să dea mâna cu cei din birou.
Nu pot să înţeleg de ce vrea să facă asta, de ce simte nevoia o femeie să dea mâna cu un bărbat? E un act total nenatural, a da mâna e un gest specific masculin. Oare încearcă să se conformeze standardului? Gestul simbolizează cooperarea, acordul între doi bărbaţi, nu între doi angajaţi sau între un angajat şi un angajator.

Mă simt pus într-o situaţie neplăcută de fiecare dată când îmi întinde mâna, e neplăcut pentru mine.  Cum să dau mâna cu o femeie? De ce? Oare ea simte că ajunge să fie echivalentă cu un bărbat prin gestul ăsta? De ce ar face aşa ceva? Nu pot să pricep. Femeile sunt femei, nu sunt bărbaţi.

UPDATE:
Primesc un comentariu: pt mine „a da mana” inseamna a confirma un gest de salut indiferent daca e femeie sau barbat, asta in cazul in care nu cunosti femeia atat de mult incat sa iti permiti sa o pupi pe obraz ca si salut.
Nici măcar ca salut nu e compatibilă strângerea de mână femeie-bărbat pentru că raportul de forţe e inegal. Niciodată nu pot să ştiu cât de tare să strâng. E dificil şi la bărbaţi: unii strâng mai tare, unii mai puţin. La femei e ciudat: am o bănuială că ele strâng fie cât pot de tare, ca să echivaleze forţa bărbatului, fie nu strâng deloc. În ambele situaţii pic naşpa. Fie strâng când ele vor doar o atingere, fie sunt prea delicat când ele presează.

Femei, nu mai daţi mâna cu bărbaţii! Îi puneţi în situaţii imposibile.

Legătură permanentă 8 comentarii

Vânzări pe timp de criză

Mai 18, 2009 at 7:48 am (na românia) (, , , )

Merg la Ambient să cumpăr un dulăpior pentru depozitat papuci. Găsesc imediat unul acceptabil, și prețul e bun, decid că îl iau. Mă uit la culori, sunt 4 dulapuri identice ca formă și mărime, în 4 culori diferite. Hotărăsc exact care și chem pe unul din lucrători.

– Cum fac să iau dulapul ăsta, vine demontat, într-un pachet, sau doar așa, montat, că nu știu dacă încape în mașină
– Îl avem doar așa, montat, dar veniți cu mine să verific la calculator

Ocolim primtr-un labirint de coridoare, ajungem în final la un calculator care evident nu funcționează, deci ne întoarcem de unde am pornit, unde individul o întreabă pe o colegă, apoi vine la mine.

– Le avem doar pe astea, nu putem să le vindem, sunt primele modele din gamă şi sunt în teste, dacă se cumpără se mai aduc
– Păi îl cumpăr acum, şi mai aduceţi
– Nu pot să vi-l dau
– Păi atunci înseamnă că a picat testul

Erau 4 dulăpioare identice, care difereau doar prin nuanţă, dar nu am putut să iau niciunul. Oare de ce nu putea să ţină acolo doar unul şi eventual un paletar de culori, să explice viitorilor clienţi că se pot aduce şi alte culori? Nu, trebuie ţinute toate 4 pe stoc, în nici un caz nu se poate vinde.

Ceea ce m-a nelămurit puţin e că am văzut alte dulapuri, care probabil nu erau în teste, din care nu mai aveau pe stoc, dar erau expuse având o foaie scrisă de mână: „VÂNDUT”.

Ok, deci putea fi adus doar pe comanda.

– Şi peste cât timp pot să îl ridic dacă fac acum comanda?
– Peste 21 de zile
– Îl puneţi la clocă şi doar atunci iasă?

Legătură permanentă 1 comentariu

Next page »