La mormânt

Aprilie 11, 2009 at 10:10 pm (personal) (, , )

Azi e sărbătoare. E ziua în care românii îşi aduc aminte de morţi şi cinstesc în amintirea lor.

Am fost la cimitir, la un alt cimitir decât cel unde sunt morţii mei. Acolo e obiceiul ca întreg satul să ofere pâine, vin şi colivă tuturor trecătorilor. Am stat mai bine de două ore în cimitir, nu am simţit nici cea mai mică emoţie. Un loc ca oricare altul, doar pământ, verdeaţă, aer curat. Nimic nu îi spunea sufletului meu că aici a jelit multă lume pe cei dragi.

Am plecat la fel de indiferent (dar nu în sensul rău al cuvântului, doar, pur şi simplu, nu simţeam nimic deosebit acolo). Şi am mers cu tatăl meu la mormântul mamei mele.
El a început să cureţe, ca de obicei, buruienile din jurul mormântului. În acelaşi mormânt am îngropat un unchi, un bunic (cel de care am fost cel mai apropiat, care îmi spunea zilnic poveşti), şi pe mama. Am aşezat nişte flori, am aprins nişte lumânări, apoi mi-am ridicat capul spre crucea de piatră. Poza arăta doi oameni, probabil bunic şi bunică pentru mine, dar care nu îmi erau cunoscuţi din poză deloc. Am mai zăbovit o clipă cu privirea, mă uit mai atent la chipul femeii. Şi mă izbeşte: e leit mama mea. Apoi privesc la data morţii mamei, calculez, sunt 17 ani de atunci… ce mic eram, doar un copil. Mă uit pe chipul lui, realizez că e bunicul meu preferat, în tinereţea lui. Mă regăsesc în ochii lui. Sunt eu. În ochii bunicii îmi văd mama. Îmi pare atât de rău că nu mai e acum. O iubesc. Hmm, ce ciudat… cum pot să o iubesc? Nu am mai văzut-o de aşa mult timp. Şi totuşi, asta simt. Asta mă intrigă profund: cum pot să îmi iubesc mama la fel de mult ca tatăl care practic m-a crescut singur? Şi totuşi, asta simt. Nu pot să fac diferenţă, să spun că pe el îl iubesc mai mult. Îi iubesc egal.

Mă strigă tatăl meu: e timpul să mergem, am stat destul de mult. Nu ştiu cât am stat, parcă a fost o secundă. Am udat florile şi am plecat.
Dar am fost acolo. Şi timpul a stat.

Anunțuri

1 comentariu

  1. Claudiu Craciun said,

    Incantat de cunoastina.

    Nu stiu cum am primit onoarea de a aparea in blogroll-ul acestui blog, dar, de cand am observat ca primesc vizite de aici, am inceput sa citesc cu o vadita curiozitate, tot ceea ce postai… Ma intriga faptul ca nu reuseam sa imi dau seama daca ne cunoastem, sau nu. Apoi, am realizat ca tocmai asta imi place cel mai mult – ca, desi ai un site, nimeni nu poate afla cine esti 🙂

    Acest text m-a determinat sa-ti scriu (nu retin sa mai fi comentat ceva pe aici, pana acum), pentru ca mi-a placut foarte mult. Marturisirea, caracterul personal al celor povestite, m-au induiosat. Si mi-a placut cum ai privit lucrurile. Odata terminat acest text, m-am simtit ca dupa incheierea unor povesti de Hemingway.
    Vad in tine un OM.
    Incantat de cunostinta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: