Jandarmii nu sunt oameni

Decembrie 24, 2008 at 2:52 am (de zi cu zi, na românia, nervi) ()

Cred că mă lasă bateria de la mașină. În intersecție, semnalizez stânga, văd că nu mi se aprinde semnalizarea pe bord. Hmmm… Mai încerc o data. Nimic. Se aprinde un semnal la computerul de bord. Scrie ABS; ce mai vrea și asta acum? Nu trec două secunde și se aprinde semnalizatorul de atenționare că am frâna de mână trasă. Dar nu e trasă. Gata, sunt total confuz. Opresc motorul (semaforul mai arată încă 35 de secunde roșu). Dau să pornesc, nu pornește. Ok, acum sunt în mod oficial îngrijorat. WTF? Mă dezmeticesc rapid, asta e, sunt în intersecție și trebuie să scot mașina pe margine.

În spatele meu, o dubă de jandarmi. Ies repede din mașină, fug la ei, bat în geam.
– Mi s-a oprit mașina și nu mai pornește. Vă rog ajutați-mă să o împing până pe margine
Interlocutorul mă privește ciudat, parcă aș vorbi altă limbă, dar îmi răspunde:
– Și dup-aia să apărem pe youtube?
– Doar până pe marginea drumului, că sunt în mijlocul intersecției..
– Cum, jandarmi să împingă?
Sunt consternat.
– Eu v-am chemat că sunteți oameni, să dați o mână de ajutor
– Nu se poate

M-am întors la mașină, am așteptat încă 2 minute în mijlocul intersecției, am mai încercat o cheie și am avut noroc, a pornit.

Stau și mă gândesc încă nervos așa:
– cât de mari erau șansele să fie filmați de cineva atunci
– cât de grav ar fi fost pentru imaginea lor dacă ar fi fost surprinși ajutând un cetățean
– cât de nesimțit să fii să dai așa un răspuns unuia care îți cere frumos ajutorul
– cum să mă abțin să nu îi înjur rau de tot pe jandarmii platiți și din banii mei care mă sfidează cu nesimțire (știu că nu pentru asta sunt plătiți, dar cred că orice șofer, ne-jandarm m-ar fi ajutat)

După ce am pornit i-am văzut cu duba parcată pe urmatoarea stradă. Stăteau de povești și ardeau benzina pe loc.

Anunțuri

Legătură permanentă 2 comentarii

Cum achiţi factura e-on gaz

Decembrie 18, 2008 at 4:45 pm (de zi cu zi, na românia, nervi) (, , , , , , , )

Aştept la casieria EON gaz, încerc să îmi plătesc factura, la fel ca alţi 4 concetăţeni (pentru că nu am cont la BRD, singura bancă agreată de distribuitor pentru plăţi prin bancă). Durata totală: 6 minute. Asta în condiţiile în care fiecare avea factura pregătită şi banii potriviţi.
Nu pot să îmi explic, cam cât de prost poate să fie soft-ul de la ghişeu încât media de timp pentru o încasare să depăşească un minut.

Făcând comparaţia cu achitarea cumpărăturilor la un hipermarket:
– la eon există întotdeauna un singur produs (factura), definit direct ca format de companie, conţine coduri unice de identificare, cod de bare, tot ce au dorit
– la hipermarketuri există totdeauna o mulţime de produse cu moduri diferite de identificare (cu coduri de bare, cod din cifre, sau făra cod ataşat la fructe sau legume)

Totuşi, la hipermarketuri totul se mişcă mult mai repede. Lumea nu are timp să aştepte pentru a achita. Dacă ar fi să echivalăm, pentru a plati 30 de produse (care e o medie decentă pentru o vizită de cumpăraturi), ar trebui să îmi ia jumătate de oră doar plata produselor.

Oare ar fi chiar aşa de greu să se implementeze un alt sistem de încasare la ghişeele  e-on gaz încât să fie posibilă plata rapidă a facturii? N-ar mai fi prezente cozile şi îmbulzelile cu care suntem aşa obişnuiţi. Cred că aici e un exemplu de efect al lipsei competiţiei. La un hipermarket la care încasarea produselor pentru un client ar dura 30 de minute nu ar mai exista clienţi, ar da faliment foarte repede. Dar e-on nu are problema asta. Oamenii pot să aştepte oricât ca să le dea bani. Pentru că oamenii depind de gazul lor pentru încălzire.

Culmea, am auzit o bătrânică spunând „mulţumesc frumos” casieriţei când aceasta i-a întins chitanţa.

P.S. oare de ce pot achita factura de electricitate direct online, cu plata de pe card?

L.E. tocmai am cumpărat de la Flanco un încărcător cu 12 lei. Fiind un client în fața mea, a trebuit să aștept 7 minute.

Legătură permanentă 4 comentarii

Be-do-have

Decembrie 16, 2008 at 12:14 pm (idei, vointa) (, , , , )

Din nou împart oamenii în categorii. De data asta sunt 3.

1) Have-do-be

Îi încadez aici pe cei nu neaparat leneşi, dar cel puţin caracterizaţi de pasivitate sau veşnic nemulţumiţi. Pentru orice nemulţumire din viaţa lor gases justificarea: dacă aş fi avut ceva (bani, casă, timp, prieteni) aş fi putut fac ceva (să călătoresc, să cumpăr diverse lucruri, să locuiesc în linişte, să mă distrez), şi astfel aş fi putut să fiu cum îmi doresc (în general se caută fericirea, liniştea, în diferite forme).

2) Do-have-be

Personalitate fie foarte organizată, metodică, fie hiperactivă, care întâi acţionează pentru că ştie că trebuie să facă ceva, fie obedientă, care ascultă comenzile. Probabil aşa începem majoritatea, în copilărie: „trebuie să înveţi bine la şcoală, ca să ai note mari, să fi premiant”. E un mod de găndire pe care îl consider superior primului, fiind bazat pe principiul cauză-efect: trebuie să faci ceva ca să obţii ceva, pentru a ajunge cumva. Este modelul bazat pe acţiune: munceşti/te distrezi/te relaxezi ca să căştigi bani/prieteni/timp, pentru a fii în final înstărit/sociabil.

3) Be-do-have

Modul ideal. Pe când primele două tipologii sunt în căutarea fericirii, aici pornim de la ea ca de la ipoteză. Sunt relaxat, fericit, mulţumit cu ce am, pozitiv, optimist. A nu se confunda cu starea de delăsare totală a leneşului. Diferenţa e ca persoana cu tipologia be-do-have vrea tot timpul mai mult. Da, e mulţumit de tot ce are, e fericit, dar vrea mai mult şi ştie că o să obţină. Cuvântul esenţial e „ştie”, nu „speră”.
Este un principiu universal: emoţiile se multiplică, se reproduc, indiferent de natura lor. Un optimist va vedea partea bună a oricărui lucru, deci se va simţi şi mai bine, pe când unul pesimist va vedea oriunde doar  întămplări nefericite şi doar lucruri parţial sau pe de-a-ntregul defecte, cufundându-se şi mai mult în nefericire. Principiul e detaliat în filmul The Secret, film care din păcate poate fi înţeles greu de cei din primele două tipologii, sau poate fii considerat de-a dreptul o prostie de către aceştia. Cei care au înţeles deja cât de real e pot doar să confirme, dar nu vor putea dovedi pentru alţii. Persoanele be-do-have sunt văzute uneori ca prea visătoare şi primesc sfatul de a se „trezi la realitate”, adevarul fiind de fapt că realitatea este creeată de oameni. Oamenii definesc realitatea, împart lucrurile în posibile şi imposibile. Este axiomatic acceptat că unele lucruri sunt imposibil de realizat, până în momentul în care vine o persoană care nu ştie sau refuză să creadă că acel lucru e imposibil, şi îl realizează (de exemplu,  se credea că un obiect mai greu decât aerul nu poate zbura).

Varianta be-do-have  garantează cel mai mulţumitor mod de viaţă, pornind de la o stare mentală buna, pozitivă şi construind pe aceasta. Având o anumită bună dispoziţie, fericire, linişte interioară, e foarte uşor să porneşti în diverse activităţi de educaţie, muncă sau distracţie,  ajungând inevitabil ca într-un final să ai ceea ce îţi doreşti (bani, experienţă, prieteni), pentru că te îndrepţi tot timpul spre direcţia corectă.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Evaluare financiară

Decembrie 15, 2008 at 11:24 am (idei) (, , )

Ipoteza porneşte de la câteva calcule scurte: presupunem un salariu decent pentru oraşul Sibiu: 1000 euro. Într-un an, 12 mii. În zece ani, 120 de mii, adică aproximativ preţul unei case. Încep să lucrez la 20 de ani, şi lucrez pănă la 70, deci 50 de ani de obţinut câştiguri. Rezultă 600 de mii de euro într-o viaţă de om. O casă 100 de mii,  maşini 30 mii. Rotunjit 500 mii pentru mâncare, haine şi distracţie. Pe viaţă.
Bineînţeles că suma poate fi mai mare,  dar chiar daca o dublez sau cuadruplez, tot mi se pare foarte limitant. Dar mulţi nu caştigă aşa mulţi bani, şi mulţi nu lucrează atâţia ani. M-am speriat la gândul asta: maximul posibil de obţinut să se învârtă în jurul a 1, maxim 2 milioane? (2 fiind deja un ideal foarte greu de atins)
Brrr..

Dar: toate calculele sunt făcute prin prisma angajatului. Aici e punctul care poate face diferența. Oamenii sunt de două tipuri:

– oameni care fac lucrurile, execută ceea ce au de făcut, au rezultate direct măsurabile
– oameni care fac lucrurile posibile, au idei și le pun în aplicare; ei pornesc activități, ei sunt antreprenori, ei creează cadrul pentru cei care execută

Doar în a doua ipostază poţi să ajungi să speri la mai mult, la lipsa unei limitări. Doar dacă vrei să faci ceva poţi să ajungi să faci ceea ce vrei. Dacă vrei să ai ce nu ai acum, trebuie să faci ce nu faci acum. Dacă o să faci în continuare acelaşi lucru pe care îl faci acum, o să ai în continuare genul de viaţă pe care o ai acum.

Legătură permanentă 2 comentarii

Taxa e de mediu?

Decembrie 12, 2008 at 1:14 pm (na românia, nervi) (, , , )

Urmează un interviu imaginar cu mine, în cazul în care aş fi intervievat la imaginarul protest contra taxei auto.

– De ce protestaţi ?

– Pentru eliminarea taxei auto. O numesc generic taxă auto, pentru că nu e nici de mediu, nici de poluare, nici de primă înmatriculare, deşi a trecut prin toate aceste denumiri, şi poate va mai trece prin alte câteva.

1) Nu e de mediu pentru că nu se ia efectiv nici o măsură pentru protejarea sau îmbunătăţirea mediului. Banii obţinuţi de stat din taxa asta au direcţii total independente de mediu.

2) Nu e de poluare pentru că nu „pedepseşte” poluatorii.  Dacă ar fi aşa, ar trebui să ţină cont de două lucruri: emisia de dioxid de carbon , respectiv deşeurile ce rezultă la finalul vieţii maşinii (daca ar fi construită din materiale biodegradabile deşeurile ar fi zero, dacă ar ramane în urmă compuşi de plumb şi mercur, taxă mare).

3) Nu e de primă înmatriculare pentru că facem parte din UE. Ori, maşina fiind din UE, a fost deja o dată înmatriculată, aici ar fi o a 2-a sau a mai mult-a înmatriculare. E prima doar dacă ignorăm principiul liberei circulaţii a mărfurilor, principiu care stă la baza uniunii europene.

Taxa auto actuală e folosită doar ca să acopere gaurile din buget generate de proasta guvernare.

Legătură permanentă Lasă un comentariu

Viaţa în cutii

Decembrie 11, 2008 at 3:07 pm (idei) ()

Zilnic trec prin senzaţia aceea de „ce mare e lumea”.

Ies din sediul firmei (cutia în care lucrez ), mă urc în maşină  (cutia mea mobila, care ma duce de colo-colo) şi merg acasă (cutia mea de dormit). Acolo deschid frigiderul (cutia frigorifică) şi iau cutia de lapte. Mănânc, e seară deja, merg în dormitor (cutia din cutie), eventual pornesc un film pe calculator (care, bineînteles, e inevitabil sălăşluit tot într-o cutie), şi adorm. Când mă trezesc, am un scop precis: urc în maşină şi merg la serviciu. Deci îmi trăiesc practic viaţa între cutii. Atât e viaţa mea: drumul între serviciu şi maşină, între maşină şi casă. Sunt prizonier.

Ce vroiam să spun e că în fiecare zi, imediat după ce ies din firmă, îmi vine să exclam interior: „ce mare e lumea!”; văd ca lumea e mai mare de 4/4 metri, mă simt cumva eliberat, parcă uitasem că trăiesc într-o lume practic nemărginită, pot să merg oriunde, oricât. Până la maşină.

Legătură permanentă 2 comentarii

Mass-mess

Decembrie 8, 2008 at 4:51 pm (de zi cu zi, nervi) (, , )

el: TOTI POSESORII DE AUTOTURISME NEANMATRICULATE IN ROMANIA SI CEI CARE SUNT IN POTRIVA NOII TAXE DE MEDIU CARE ESTE DE 3 ORI MAI MARE SA SCOATA MASINILE LA UN PROTEST IMPOTRIVA GUVERNULUI TARICEANU PENTRU A BLOCA INTRARILE IN MARILE ORASE ALE TARII LUNI-MARTI-MIERCURI VA MULTUMIM (asociatia no taxa romania) DA MAI DEPARTE IN LISTA MS.
ideirazlete: salut
ideirazlete: cum facem asta?
ideirazlete: unde si la ce ora?
el: nu stiu
el: l-am dat si eumai departe
ideirazlete: pai atunci de ce trimiti mai departe?
el: din reflex

Nu am putut să înţeleg niciodată mesajele stupide trimise pe listă. Cu atât mai puţin atunci când expeditorul nu ştie despre ce e vorba în mesaj.

Am mai primit mesaje de genul: „donează sânge ca să salvezi viaţa lui cutărescu”. Am răspuns că da, donez. Dar nu ştiu unde e locaţia, ghişeul din spital care primeşte donaţiile, şi nici orarul de funcţionare. Expeditorul nu ştia nici cât mine.  Fuck off then, nu-mi mai trimite un mesaj pentru care tu eşti nepregătit.

Legătură permanentă 2 comentarii

Antreprenori

Decembrie 8, 2008 at 10:59 am (de zi cu zi, idei) ()

Am avut ocazia să discut cu un adevărat antreprenor. Nu e genul „corporate”, ci e un om simplu, de la ţară, tocmai asta făcând mai evident contrastul între un om cu mentalitate de angajat si unul cu mentalitate de iniţiator-conducator-organizator. Omul ăsta a pornit cu adevarat de la zero, fără moşteniri, cunoştinţe sau relaţii sus-puse ale părinţilor.
L-am vizitat pentru că ştiam că e bolnav. Am intrat în curtea lui, mi-a facut semn sa ma aşez în timp ce vorbea cu cineva la mobil. Discutând am aflat aşa: pe bază de stres a avut o creştere de tensiune care i-a declanşat o paralizie parţială. Adică braţul stâng era total neputincios, nu putea nici măcar sa mişte un deget. Face terapie pentru recuperare.
-Şi în rest, pe aici, pe-acasa?
-Nu, ma ocup de două dintre firme, restul le-am lăsat baiatului, că nu pot să mai mişc asa bine.
Deci omul ăsta, cu o mână paralizată şi cu emoţiile aferente unui şoc de hipertensiune, nu poate să stea. Are o firmă de producţie de paleţi de lemn pentru export, şi-a găsit furnizori, clienţi (doar la export), merge zilnic si lansează comenzile, verifica, işi controlează angajaţii. Mai are o fermă cu peste 100 de vaci, pe care o ţine acum doar la nivel de sustenabilitate, fără profit, ajutat puţin de fonduri europene.

Gândirea e aşa:
-Ceva trebuie să fac;  ce să fac, să stau? (şi îmi aruncă o privire ce aşteaptă răspunsul „normal că nu”). Să le vând? Şi dacă la anul nu mai am comezi pentru paleţi? Ce fac? Nu pot să ma bazez doar pe aia (acum are vănzări lunare de 1,5 miliarde lei vechi). Sunt bune vacile acolo. La o adică am pe ce să pun mâna. Îmi vine o factură de 100 de milioane dar eu n-am vânzări? Vând 10 vaci şi continui. Le fac la loc în timp.

Vei zice că e un răspuns firesc. E. Dar nu pentru un om care abia merge pe picioare şi îşi poate controla doar un braţ, şi are aproape 60 de ani. La vârsta lui mulţi ar vinde ferma, ar pune banii la bancă şi ar avea pe lună venit asigurat din dobândă de minim 1000 euro. La care s-ar adauga un amărât de 10 milioane pensia de la stat. Cu banii aştia, în România, un pensionar ar putea trăi foarte-foarte liniştit. Şi-ar permite multe. Dar nu poate. Trebuie să mişte ceva. Şi nu, contrastele nu se atrag. Nevasta lui face contabilitatea pentru 6 firme, şi a mai angajat încă un om pentru a 7-a.

Concluzie: ceea ce scoate în evidenţă un antreprenor e incapacitatea de a sta. Indiferent că e zi, e noapte, e sărbătoare, e boală, el trebuie să facă ceva.

Legătură permanentă 2 comentarii

Stăpânii timpului

Decembrie 5, 2008 at 5:24 pm (idei, nervi, vointa) (, , )

Parcă văd roşu în faţa ochilor când aud pe cineva zicând: „n-am timp”. O motivaţie scurtă şi seacă, incontestabilă. Negaţie fără drept de apel.
Îmi vine în minte permanent replica din Matrix „if we do not ever take time, how could we ever have time?”
E foarte reală, căci timpul îl AI atunci când îl iei. Dacă vrei ceva, îţi faci timp pentru acel ceva, adică îţi impui ţie că acel lucru e prioritar, important pentru tine.
Ziua are 24 de ore (da, stiu si teoria zilei de 16 ore), deci există ceva timp. În timpul ăla ALEGI să faci ceva, ceea ce consideri prioritar. Nu sunt absurd, ştiu că pentru majoritate cel putin 1/3 din zi e la serviciu si 1/3 e somn. Dar ramâne din fiecare zi câte o treime din timp, în care poţi să faci ce vrei tu.
Asta e perioada care mă interesează, perioada care contează, în care faci ce vrei, ce alegi să faci.
Deci sa nu mai aud „nu am timp de …”; pentru mine e sinonim cu „nu am chef de …”

Update: foarte bine scrie Andrei despre asta.

Legătură permanentă 1 comentariu

Cauza crizei financiare

Decembrie 5, 2008 at 11:20 am (idei) (, )

E vorba de criza financiară de la nivel global, cea despre care vorbeşte toată lumea, cea care ne atinge pe mulţi, dar nimeni nu ştie de unde a pornit. Toţi experţii economici îţi dau cu părerea, dar nu există o motivaţie concretă şi unitară. Explicaţia mea e simplă.

Totul a pornit de la mână de oameni, foarte bogaţi , care deţin sume imense, pe care noi nici nu ni le putem imagina. Ei nu sunt doar bogaţi, ci şi foarte puternici. Ca să explic, de exemplu, pe Bill Gates nu il consider puternic, ci doar incredibil de bogat. Deci, eu mă refer la oameni cu adevarat puternici prin puterea deciziilor lor, oameni care nu neaparat deţin ei sumele, ci mai important, le controlează (un director de banca nu deţine banii firmei, dar le controlează direcţia). Mâna asta de oameni au hotărât restricţionarea fondurilor pe care le controlau. De aici logica e simplă:

-ei opresc circulaţia fondurilor, deci nu mai acordă credite
-economia, care e bazată pe credite, încetineşte foarte mult
-scade producţia, apare şomajul
-consumul, care e bazat pe credit, se estompează, scade cererea
-puterea de cumpărare a populaţiei, pe ansamblu, scade

Intervine întrebarea: de ce ar face cineva aşa ceva? Urmează răspunsul.

În condiţii de criză (producţie scăzută, şomaj, cerere scăzută, putere de cumpărare mică) valoarea marilor companii scade drastic. Aici intervin ei, cei care au pornit criza, dar de care nimeni nu va afla niciodată. Când vor considera că preţurile au scăzut suficient de mult, vor „salva” marile corporaţii de la faliment. Concret, le vor cumpăra. Reamintesc că e vorba de oameni cu bani.

Apoi piaţa se va redresa, totul va reveni la normal. Doar proprietarii s-au schimbat. Însă prin tranzacţii la preţuri infime comparativ cu potenţialul.

Legătură permanentă 2 comentarii

Next page »